În apropierea pădurilor de pe Muntele Ţin trăia odată un fecior mândru, Iang U, cu bătrâna lui mamă. Iang U se născuse pe malul Fluviului Galben. Într-un an, apele fluviului s-au revărsat, pustiind totul. Atunci mama şi-a luat băiatul şi ce a mai putut salva de furia apei şi au plecat în căutarea unui loc liniştit. Aşa au ajuns ei aici.

De mic copil, Iang U o ajuta pe mama sa: ba strângea vreascuri din pădure, ba prindea peşte din râu. În fie­care zi se ducea în pădure, dar niciodată n-a străbătut-o până la capăt. În acea zi de toamnă, frunzele copacilor se împodobiseră cu toate culorile: de la galbenul aurului până la roşul curmalelor. Tot strângând vreascuri, a ajuns pe nesimţite într-un loc, în care nu mai fusese: aici creş­teau nenumăraţi pomi de şâţî* încărcaţi de fructe aurii. Deşi era după amiază, razele soarelui aveau strălucirea dimineţii, raze şi fructe se îmbinau într-o armonie de culori. Iang U s-a căţărat în pom şi a cules multe fructe să le ducă mamei lui. Cum a intrat pe poartă, a strigat:

         - Bucură-te, mamă, de Anul Nou vom avea şi noi băutură.

         Mama s-a bucurat nespus.

         Băutura preparată din şâţî era aşa de gustoasă şi de parfumată, încât de departe i se simţea aroma. În noaptea de Anul Nou, bătrâna a spus:

         - Băiete, în afară de băutură de şâţî* [*Pom fructifer specific Chinei] şi nişte legume nu avem altceva în seara asta.

         Băiatul a adus băutura şi, cum a ridicat capacul, mireasma s-a răspândit în toată casa. Dar nici n-a apucat să toarne în castroane că uşa casei s-a deschis în­cetişor şi un flăcăiandru a intrat zâmbind. S-a aşezat la masă şi parcă aştepta să bea din băutură.

         Iang U gândea: „De sărbători, cu cât sunt oameni mai mulţi, cu atât e mai vesel". Şi i-a zis băiatului:

         - Dacă vrei, rămâi să petrecem împreună Anul Nou!

         Băiatul a răspuns:

         - Dar frumos mai miroase băutura asta! Şi a ridicat castronul, golindu-l. Bucuros, Iang U l-a umplut din nou. Şi aşa au petrecut până s-a luminat de ziuă.

         Atunci flăcăul s-a ridicat şi a spus:

         - Frate, mâine la miezul nopţii să aprinzi lumânarea şi voi veni îndată. Şi s-a făcut nevăzut.

         A doua zi la miezul nopţii, Iang U a aprins lumânarei şi a ieşit în întâmpinarea oaspetelui. Dar cum a deschis uşa a dat cu ochii de o masă încărcată ci toate bunătă­ţile pământului. Flăcăul era aşezat la masă şi i-a făcut semn cu mâna. A ieşit şi bătrâna şi mută de uimire a întrebat:

         - Ce-i asta, fiule?

         Iar flăcăul i-a răspuns:

         - Mătuşico, toate astea le-am adus pentru dumneata. Şi am adus şi pentru Iang U un dar.

         Şi zicând acestea, a vârât mâna în cingătoare şi a scos o bucată de aur mai mare decât limba unei vaci. Frate, ia-o! E de pe Muntele Dragonului cel Negru. Tot mun­tele acesta e din aur, dar e păzit de un dragon negru şi nimeni nu se poate apropia. Iar acum trebuie să ne despăr­ţim

         Iang U s-a uitat la bucata de aur care strălucea de-ţi lua ochii şi cu părere de rău a spus:

         - Frate, dacă ai alte treburi, du-te! Dar dacă vreodată îmi va fi dor de tine, te-aş putea găsi?

         - E uşor să mă găseşti. Să intri în pădure şi să faci o sută de paşi, apoi să te aşezi cu faţa spre soare-apune şi să mă strigi de trei ori şi voi veni negreşit.

         Mamă şi băiat l-au petrecut pe flăcău. Peste puţin s-a făcut 15 ale lunii* [15 ianuarie - sărbătoarea lampioanelor]. În acea seară, mama a pregătit mâncare de sărbătoare, Iang U şi-a făcut un lampion din hârtie roşie şi a plecat în pădure să-l caute pe flăcău, să petreacă împreună. Umbrele copacilor se întindeau înain­tea lui, zăpada scârţâia sub picioare. A numărat o sută de paşi şi s-a oprit. S-a aşezat cu faţa spre soare-apune, şi-a potrivit vocea şi a strigat de trei ori:

         - Frate!

         Nici n-a apucat să termine că s-a pomenit cu flăcăul în faţa lui. Amândoi s-au bucurat foarte mult.

         La înapoiere, bătrâna îi aştepta cu toate mâncărurile tradiţionale. După ce au mâncat şi au băut, bătrâna a zis:

         - Am auzit că în oraşul Iang Giou în fiecare an la 15 ianuarie este mare sărbătoare de ziua lampioanelor. Oare o fi adevărat?

         Iang U a adăugat:

         - Am auzit că lampioanele din Iang Giou sunt cele mai frumoase.

         Flăcăul a răspuns:

         - Aşa e frăţioare. Cum în seara asta nu avem nici o treabă, să mergem şi noi să privim!

         Bătrâna s-a speriat auzindu-i:

         - De aici şi până la Iang Giou sunt câteva mii de li şi chiar dacă ar fi numai câteva sute de li tot n-aţi putea ajunge în seara asta.

         Flăcăul a râs:

         - Nu ne trebuie prea mult timp să ajungem la Iang Giou. Frăţioare, urcă-te în spatele meu. Plecăm mai de­vreme să ne întoarcem mai devreme şi la înapoiere o să apucăm să mai tragem şi un pui de somn.

Flăcăul l-a luat pe Iang U în spate, a ieşit afară şi după câţiva paşi s-a făcut nevăzut. Până să iasă mama pe poartă, ei ajunseseră la câteva sute de li distanţă. Pă­mântul era acoperit de zăpadă albă, iar pe cer strălucea luna: pe zăpadă sclipeau lampioane roşii, iar pe cer scli­peau stelele cristaline. După puţin timp, cei doi au ajuns la Iang Gîou, In oraşul acesta curgeau ape limpezi, cris­taline, şi se înălţau clădiri vechi cu acoperişurile răsu­cite. Pe străzi, pe poduri, erau agăţate tot felul de lampi­oane: în formă de leu, de lotus, de flori, de peşti exotici, de fluturi, de rodii. Era mai lumină decât ziua. Tot ui­tându-se ba la una, ba la alta, cei doi au ajuns la un pod de jad unde se strânseseră câteva sute de oameni. S-au îngrămădit şi ei printre ceilalţi şi au văzut prinse de ca­petele podului două lampioane nemaipomenit de frumoase, care străluceau de-ţi luau ochii. Iang U a rămas mirat:

         - Oare ce mâini măiestre au făcut aceste lampioane?

         Ascultând mai bine ce vorbeau oamenii, Iang U a înţe­les că lampioanele au fost făcute de fecioara San San din acel oraş şi s-a gândit: „Având mâini atât de îndemânatice, cât de înţeleaptă trebuie să fie acea fecioară!"

         Flăcăul l-a apucat pe Iang U de mână şi l-a scos afară din îngrămădeală, apoi i-a şoptit:

         - Acum te duc să vezi acea fecioară cu mâini de aur. Înfricoşat, Iang U a zis:

         -- Dar cum să mergem la fecioară, dacă n-o cunoaş­tem? Şi apoi nimeni nu ne va lăsa să intrăm.

         Dar flăcăul îl trăgea mereu de mână, zicându-i:

         - Vino cu mine, nu-ţi fă griji! Şi l-a tras până au ajuns în faţa unei porţi uriaşe. Apoi i-a dat o rămurică cu două frunze şi i-a spus: Această rămurică te face ne­văzut. Gând o ţii în mână, nu te poate vedea nimeni.

          Au trecut prin prima poartă, apoi prin cea de-a doua şi nici paznicii, nici slujnicele care duceau tăvi cu ceai nu i-au văzut. Au intrat apoi într-un pavilion plin cu tot felul de oglinzi şi cufere. Pe un pat şedea fecioara San San. Iang U era cât pe-aci să strige: „Ce minune de fată!"

         San San era într-adevăr minunată. Dar era foarte su­părată şi lacrimile-i curgeau şiroaie.

         A întors încetişor capul şi, uitându-se pe fereastra, a şoptit:

         - Oh, tată, oare de ce nu te gândeşti cui vrei să dai propria-ţi fiică?

         In acel moment, flăcăul a zis:

         - Surioară, nu mai fi supărată, am venit să te peţesc. San San s-a uitat mirată în jur, nevăzând pe nimeni.

         Apoi a întrebat:

         - Oare îmi vorbeşte un diavol sau un zeu? Iar flăcăul i-a răspuns:

         - Băiatul pe care ţi l-am adus nu e nici diavol, nici zeu, el este un om bun.

         Şi zicând aceasta a luat rămurica din mâna lui Iarig U care s-a trezit faţă în faţă cu fata. Aceasta a rămas în­cântată de băiat şi tare ar fi vrut să se mărite cu el, dar nu ştia ce vor zice tata, mama, fratele şi cumnata ei.

         În timpul acesta s-au auzit paşi şi Iang U s-a speriat, mai ales văzând că flăcăul nu mai era alături de el. Noroc că pe masa de alături se afla încă rămurica. A apucat în grabă rămurica şi în momentul acela s-a deschis uşa şi când slujnica a intrat nu a văzut pe nimeni.

         În acea seară, Iang U a rămas în casa lui San San. A doua zi, slujnica i-a adus lui San San masa. Iang U din nou s-a făcut nevăzut cu ajutorul ramurii. Dar mâncarea pentru o persoană nu le ajungea la amândoi. Atunci San San i-a spus slujnicei:

         - Mi-a plăcut mâncarea, să aduci mai multă!

         A doua oară a adus mâncare cât pentru trei inşi şi cei doi au dat-o iarăşi gata. Văzând acestea, slujnica a intrat la bănuială. Oare ce s-a întâmplat cu fata care mânca aşa puţin, iar acuma mănâncă cât trei? Şi aşa mânca acum zi de zi. Nu numai slujnica a intrat la bănuială, ci şi pă­rinţii fetei. Şi au început să se mire cum de fata lor mănâncă atât de mult şi stă tot timpul închisă în casă. Într-o zi, mama fetei s-a furişat până la uşa acesteia şi a tras cu urechea. Mare i-a fost uimirea când a auzit înăuntru o voce de bărbat. Atunci a dat buzna, dar a rămas şi mai uimită când, în cameră, în afară de fata ei n-a mai văzut pe nimeni.

         Liniştită, fata i-a spus:

         - Mamă, nu e nici un străin aici, ţi s-a părut!

         Bătrâna n-a crezut-o şi a început să caute peste tot, dar n-a găsit nimic. Seara, bătrâna i-a povestit totul so­ţului său. Acesta, când a auzit, a sărit în sus de trei gean-guri şi s-a jurat că-şi îngroapă fata de vie. Bătrâna a încercat să ţină partea fetei şi cei doi au început să se certe. Auzind gălăgie, fratele fetei s-a dus să-i liniştească pe cei doi bătrâni şi a aflat despre ce este vorba. S-a în­tors în camera lui şi i-a povestit nevestei. Apoi, supărat, a adăugat:

         - Trebuie omorâtă în bătaie!

         Nevasta s-a arătat nemulţumită de hotărârea lui şi a socrului şi a spus:

         - De ce s-o îngropaţi de vie sau s-o omorâţi? Mai află lumea şi vă mai faceţi şi de râs. Cel mai bine ar fi sa ardă. Putem să dăm foc pavilionului şi zicem că-i foc ce­resc, drept pedeapsă. Zis şi făcut. Când s-a înnoptat, ei au pus foc pavilionului.

         Peste noapte, cei doi s-au trezit în fum şi flăcări. Iang U şi-a amintit pe loc de flăcăul care-l mai ajutase şi altă dată şi a strigat:

         - Frate, frate, vino în grabă de ne scapă!

         Nici n-a apucat să termine de strigat că s-au trezit cu o pasăre mare care s-a lăsat lângă ei şi i-a luat pe aripi, ridicându-se în văzduh. În acest timp, întregul pavilion se prăbuşea în flăcări. Pasărea i-a adus pe cei doi până la muntele Ţin Şan şi i-a lăsat în poarta casei lui Iang U. Apoi a bătut din aripi şi pe loc s-a prefăcut în feciorul cel inimos.

         Iang U a exclamat:

         - Tu erai, frate?! Flăcăul a răspuns:

         - În aceste zile n-am părăsit oraşul Iang Giou, spre a fi mai aproape de tine. Acum se cade să mă duc şi eu acasă. N-a mai aşteptat ca Iang U să-i mulţumească. A intrat în pădure şi s-a făcut nevăzut.

         Bătrâna Iang îşi aştepta cu dor feciorul. Văzându-l că se întoarce împreună cu nora, i-au dat lacrimile de bucurie.

         Se împrimăvărase. începuseră ploile de primăvară. Cum s-a mai încălzit vremea, după vechiul obicei, Iang U a plecat în pădure să culeagă vreascuri. S-a căţărat în­tr-un copac să taie uscături când a început o vâltoare pu­ternică ce era cât pe-aci să-i dea jos. După ce a trecut vâltoarea, dinspre miazănoapte-răsărit s-a ridicat un nor întunecat care ducea cu el un dragon negru. De câte ori îşi mişca dragonul coada, cerul era străbătut de tunete şi fulgere. Fiara s-a dus direct la rădăcina unui brad. Ui­tându-se într-acolo, Iang U a văzut că nu departe de el, sub acel brad, nu era altcineva decât flăcăul cel inimos. Acesta se lupta din toate puterile cu Dragonul cel Negru. Ian U a zvârlit cu putere toporul asupra dragonului şi l-a tăiat în jumătate: capul dragonului se zbătea într-o parte şi coada în alta.

         Băiatul a coborât îndată din copac şi a fugit la feciorul cel inimos. Acesta a grăit:

         - Frăţioare, acesta este Dragonul cel Negru de pe Muntele Dragonului. De data asta, tu m-ai salvat pe mine: Şi acum iarăşi trebuie să ne despărţim. Am de co­lindat mări şi ţări.

         Iang U parcă nu s-ar mai fi despărţit de el. Mai prin­zând curaj, la plecare l-a întrebat:

         - Frate, te cunosc de mult timp. Acum, că ne des­părţim din nou, spune-mi, oare eşti om sau zeu? Flăcăul i-a răspuns cu următoarele stihuri:

         Iang U cel arătos

         Cu Spiritul Vulpii s-a împrietenit,

         La Iang Giou împreună au fost, Acolo Iang U şi-a găsit omul iubit.